... și în timp ce priveam la ea, încetinind, slăbind, oprindu-se fără să-și dea seama, am simțit că mai este încă o fecioară iar chipul ei purta o amăgire mai subtilă decât toate celelalte... ca și cum părea lumină, dar nu era...

   A cincea fecioară se numea Milostenia.

   La prima vedere părea plină de bunătate. Mâna ei era mereu întinsă. Dădea. Ajuta. Împărțea. Nu părea zgârcită. Nu părea nepăsătoare. Din afară, ai fi spus:

... iată o inimă miloasă... iată una care face bine...

   Candela ei avea încă flacără. Nu mare, dar vizibilă și părând că lumina vine din faptele ei. Privind însă mai atent am văzut că ochii ei nu erau ațintiți spre Mire. Se uitau în jur... Căutau priviri, căutau recunoaștere, căutau răspuns la oameni.

   Domnul mi-a spus:

   Milostenia ei este pentru oameni nu pentru Mine! Nu are ulei Adevărat!

   Atunci am simțit o tăiere fină dar totuși adâncă... fiindcă ceea ce face ea nu este rău. Dă, ajută, se implică, dar izvorul nu e curat. Nu face fiindcă e mișcată de El ci pentru a fi văzută de oameni. Nu dă din ascuns ci din dorința de a fi văzută de oameni. Nu caută să atingă inima Lui ci să atingă ochii lor...

   Am înțeles atunci că există o milostenie care pare lumină dar nu este ulei.

   Poți să faci bine și totuși să nu fie din El. Poți să dai mult dar să nu fie primit. Poți să ajuți și totuși să nu fie viață în ceea ce faci. Pentru că dacă izvorul nu este curat, flacăra nu ține.

   Am observat că ea nu era conștientă de aceasta pentru că în jurul ei era apreciată, lăudată, văzută ca un exemplu. Dar înăuntru candela nu avea adâncime. Ceea ce vine din ochii oamenilor nu ține în noapte!

... și când nu era nimeni să o vadă, flacăra ei slăbea...

   Și am simțit o profundă cercetare: cât din binele pe care eu îl fac este pentru El? Cât din binele ce-l fac este pentru a fi văzut de oameni? Cât din dărnicia mea vine din iubire, cât din dorința de a conta cât dau în ascuns și cât dau când știu că sunt văzut?

   Fiindcă milostenia adevărată nu se arată! Nu caută nici o răsplată ci rămâne înaintea Lui.

 Domnul nu a spus că nu a făcut nimic bun ci că nu avea ulei iar fără ulei fapta nu ține. Am văzut că ea rămânea cu mâna întinsă iar candela ei era aproape stinsă. Pentru că a dat, dar nu s-a dat pe sine. Și în acea Lumină care descoperea nu doar fapta, ci inima din spatele ei am simțit că toate cele zece fuseseră arătate dar vedenia nu se încheiase încă ci parcă ceva mai adânc urma să fie spus ca și cum toate acestea nu erau doar pentru a vedea ci pentru a ne întoarce spre noi înșine.

   După aceea cele cinci au început să bată la poartă. Nu mai era liniștea dinainte, nu mai era așteptarea tăcută, nu mai era siguranța că SUNTEM APROAPE...

   Era grabă. Era teamă... Era o durere care venea prea târziu. Băteau nu odată ci iar și iar... cum mâini tremurânde... cu respirația tăiată... cu candela stinsă în cealaltă mână. Și strigau:

   - DOAMNE, DESCHIDE-NE!

   Nu strigau ca niște străine ci ca unele care credeau că aparțin. Ca unele ce știau de MIRE. Care au așteptat... care au avut candele... care au fost acolo în același loc cu celelate.

   Și tocmai aceasta făcea durerea și mai mare... pentru că nu erau departe dar nu erau nici înăuntru.